Amalgam
Morții
au uitat că sunt îngropați.
Trăiesc toți în mine.
Îmi cercetează creierul ca niște telescoape.
Vin fiecare cu o mască pe chip/în mâini
să o recunosc,
deși sunt atât de morți
încât nu-i pot distinge.
îmi povestesc viața mea
care este și a lor
fără să dezvăluie
celaltă parte a lucrurilor.
rătăcită în mulțimea de chipuri
ca un muribund în adâncul meu
mă prefac că sunt mulțumită
de teamă
să nu-mi pună unul piedică
înainte să mă găsesc
în amalgamul de ei,
de toți care credeam că sunt îngropați
cu semnul distrugerii în suflet
n-aș ști ce mai rămâne din mine
în afară de țărână
și-o lacrimă
Intru
Ochii nu sunt îndeajuns să treacă
întunericul,
mama m-a născut cu ecoul morților
uitat în mine,
fără să-mi spună
că ei
se adaugă la tot ceea ce sunt
și acest infern în care cresc de-a valma
vagi închipuiri
e doar jocul unui gând
întru noapte și lumină.
Oare sufletul,
amalgam de idei
și reacţii de sentimente își termină existenţa
sau o să urce la cer?
Dar... care cer?
Mută i-a rămas memoria.
Vine o vreme
Vine o vreme
oare
care
te lasă rătăcit în uitare
paşi străini se zdrobesc pe cărare
oare
cine
te aleargă hain printre gânduri
răscolește închisele drumuri
Oare
Când
te întunecă lumina sub coasă
nume de piatră și izvor te lasă
oare
unde
te ascunde ghiara corbului ce arde
amintire prin amintiri te pierde
oare
cât
te răsare neauzita chemare
atavism întru golem întrupare
vine o vreme...
Se luminează ochii a noapte, mamă!
Lungă și rea,
dimineața veghează
trei lumânări
sufocate de astepare,
miroase a toamnă
coaptă și
cafea amară
și strugurii au
putrezit pe masă,
dar… ochii tăi, ochii
s-au luminat a
noapte!
am să te închid
într-o ciob de lumină,
să nu mai aud corbii,
în trupul tău,
bat clopote.
Oprește, mamă, morții
!
i-auzi? prind
rădăcini
sau… e doar vântul,
destramă urmele ce
le-ai lăsat.
că să pot înverzi.
Desferecă, mamă,
pământul!
să mă înveșmânți, să te înveșmânt
cu tot ce n-am trăit
împreună.
fă, doar așa, să fiu
asemeni ție,
când am să-mi dau colocviu
cu umbrele din
spatele meu.
No comments:
Post a Comment