Rădăcina care ne leagă

ai intrat cu amiezile

și toamnele,

căutai un loc să le ascunzi,

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile,

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile, când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor.

eram pământul, în care

îți semănai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă.

purtai cu tine cheia

iubirilor rătăcite,

să-ți  rezemi diminețile îmblânzite

de sănii și pântecul meu de femeie,

orgolioasa ta masculinitate,

gelos pe oglinda

și ușa care  nu se voia deschisă

foamei tale de certitudini.

în țesăturile cotidianului,

amplificai bănuielile.

în absența ta,

rămâneam să vânez vulturi în Tibet,

să explorez fiorduri înghețate,

imaginea constantă a ochilor

când  mă pândeai trădat de oglindă,

înainte ca buzele tale

să inventeze același picant ritual,

pentru o zi sau pentru un amurg,

binecuvântând rădăcina care ne leagă.

Îndoieli

Cât timp a trecut de când

numărăm tăcerile?

Tu liniștit pretinzi

că nu vezi

drumurile noastre

cum se desfac în unghi,

n-ai  putea

să-i dai iubirii

o altă identitate...

și totuși lași atâta încleștare.

Mă prefac că sunt mulțumită,

sedusă de confortul

stabilit tacit între noi.

Cât timp a trecut între așteptări

și ce a rămas din dragostea noastră?

Să îmblânzesc suferințele

și învierile mele

privesc chipul, trupul

pe care este întipărită

întreaga istorie

a nopților noastre

de iubire.

Nimic nu dezvăluie contrafacerea.

Tu ești sentimentul echilibrului,

cel care construiește temeliile prezentului

ziua care vine.

/Spre a mă convinge/

încerc să  răzbat

în tot ceea ce trăiești fără mine

devin tristă, neputincioasă, absurdă

urăsc calmul și siguranța ta

Îmi spun

Poate știința va cristaliza într-o zi

o anume imagine a singurătății

în doi,

pentru a fabrica o oglindă

să dezvăluie

tot ce este ascuns

în spatele scenei.

Și într-o desăvârșită rotire

vom vedea  și noroiul.