Rădăcina care ne leagă

ai intrat cu amiezile

și toamnele,

căutai un loc să le ascunzi,

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile,

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile, când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor.

eram pământul, în care

îți semănai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă.

purtai cu tine cheia

iubirilor rătăcite,

să-ți  rezemi diminețile îmblânzite

de sănii și pântecul meu de femeie,

orgolioasa ta masculinitate,

gelos pe oglinda

și ușa care  nu se voia deschisă

foamei tale de certitudini.

în țesăturile cotidianului,

amplificai bănuielile.

în absența ta,

rămâneam să vânez vulturi în Tibet,

să explorez fiorduri înghețate,

imaginea constantă a ochilor

când  mă pândeai trădat de oglindă,

înainte ca buzele tale

să inventeze același picant ritual,

pentru o zi sau pentru un amurg,

binecuvântând rădăcina care ne leagă.

Îndoieli

Cât timp a trecut de când

numărăm tăcerile?

Tu liniștit pretinzi

că nu vezi

drumurile noastre

cum se desfac în unghi,

n-ai  putea

să-i dai iubirii

o altă identitate...

și totuși lași atâta încleștare.

Mă prefac că sunt mulțumită,

sedusă de confortul

stabilit tacit între noi.

Cât timp a trecut între așteptări

și ce a rămas din dragostea noastră?

Să îmblânzesc suferințele

și învierile mele

privesc chipul, trupul

pe care este întipărită

întreaga istorie

a nopților noastre

de iubire.

Nimic nu dezvăluie contrafacerea.

Tu ești sentimentul echilibrului,

cel care construiește temeliile prezentului

ziua care vine.

/Spre a mă convinge/

încerc să  răzbat

în tot ceea ce trăiești fără mine

devin tristă, neputincioasă, absurdă

urăsc calmul și siguranța ta

Îmi spun

Poate știința va cristaliza într-o zi

o anume imagine a singurătății

în doi,

pentru a fabrica o oglindă

să dezvăluie

tot ce este ascuns

în spatele scenei.

Și într-o desăvârșită rotire

vom vedea  și noroiul.

Se luminează ochii a noapte, mamă!

Amalgam

 Morții

au uitat că sunt îngropați.

Trăiesc toți în mine.

Îmi cercetează creierul ca niște telescoape.

Vin fiecare cu o mască pe chip/în mâini

să o recunosc,

deși  sunt atât de morți

încât nu-i  pot distinge.

îmi  povestesc viața mea

care este și a lor

fără să dezvăluie

celaltă parte a lucrurilor.

rătăcită în mulțimea de chipuri

ca un muribund în adâncul meu

mă prefac că sunt mulțumită

de teamă

să nu-mi pună unul piedică

înainte să mă găsesc

în amalgamul de ei,

de toți care credeam că sunt îngropați

cu semnul distrugerii în suflet

n-aș ști ce mai rămâne din mine

în afară de țărână

și-o lacrimă

Intru

Ochii nu sunt îndeajuns să treacă

întunericul,

mama m-a născut cu ecoul morților

uitat în mine,

fără  să-mi spună

că ei

se adaugă la tot ceea ce sunt

și acest infern în care cresc de-a valma

vagi  închipuiri

e doar jocul unui gând

întru noapte și lumină.

Oare sufletul,

amalgam de idei

și reacţii de sentimente își termină existenţa

sau o să urce la cer?

Dar... care cer?

Mută i-a rămas memoria.

Vine o vreme

Vine o vreme

oare

care

te lasă rătăcit în uitare

paşi străini se zdrobesc pe cărare

oare

cine

te aleargă hain printre gânduri

răscolește închisele drumuri

Oare

Când

te întunecă lumina sub coasă

nume de piatră și izvor te lasă

oare

unde

te ascunde  ghiara corbului ce arde

          amintire prin amintiri te pierde

oare

cât

te răsare neauzita chemare

atavism întru golem întrupare

vine o vreme...

Se luminează ochii a noapte, mamă!

Lungă și rea, dimineața  veghează

trei lumânări sufocate de astepare,

miroase a toamnă coaptă și

cafea amară

și strugurii au putrezit pe masă,

dar… ochii tăi, ochii

s-au luminat a noapte!

am să te închid într-o ciob de lumină,

să nu mai aud corbii,

în trupul tău,

bat clopote.

Oprește, mamă, morții !

i-auzi? prind rădăcini

sau… e doar vântul,

destramă urmele ce le-ai lăsat.

că să pot înverzi.

Desferecă, mamă, pământul!

să mă înveșmânți, să te înveșmânt

cu tot ce n-am trăit împreună.

fă, doar așa, să fiu asemeni ție,

când am să-mi dau colocviu

cu umbrele din spatele meu.

Dum spiro spero

La capăt de drum cu vise apuse,

Atâtea cântece  rămân nespuse.

Undeva adastă un dor nepătruns,

Un vis de iubire-n frunze ascuns.

În amintiri născute din visare,

Însingurarea-şi află alinare.

Iluzii aromate de vechi vibrări

Ascund nostalgic tăcute chemări.

Când soarele curge-n seară arămiu,

S-adoarmă la sân de lună argintiu,

La început de drum la capăt de cărare,

Unduie tăcut un gând de împăcare.

Nimic nu e iubite,  întâmplare,

Nici ziua de azi cu clipe amare.

Încearcă tristeţea să-şi facă popas

Dum spiro spero atât ne-a mai rămas.

Nevoia de Fericire: Vanitas vanitatum cerulşi-a deschis venele,cupas ...

Nevoia de Fericire: Vanitas vanitatum 
cerulşi-a deschis venele,cupas ...: Vanitas vanitatum  cerul şi-a deschis venele, cu pas furiş, noaptea intră în sângele amurgului. e atât de fragil hotarul între ...