Rădăcina care ne leagă

ai intrat cu amiezile

și toamnele,

căutai un loc să le ascunzi,

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile,

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile, când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor.

eram pământul, în care

îți semănai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă.

purtai cu tine cheia

iubirilor rătăcite,

să-ți  rezemi diminețile îmblânzite

de sănii și pântecul meu de femeie,

orgolioasa ta masculinitate,

gelos pe oglinda

și ușa care  nu se voia deschisă

foamei tale de certitudini.

în țesăturile cotidianului,

amplificai bănuielile.

în absența ta,

rămâneam să vânez vulturi în Tibet,

să explorez fiorduri înghețate,

imaginea constantă a ochilor

când  mă pândeai trădat de oglindă,

înainte ca buzele tale

să inventeze același picant ritual,

pentru o zi sau pentru un amurg,

binecuvântând rădăcina care ne leagă.